Vreau sa traiesc momente ...nu sa alerg dupa evenimente

  Am primit “dezlegare la scriere” din partea fiicei mele 😊.

 Cand am inceput acest proiect, copilul mi-a transmis foarte clar ca nu doreste sa fie subiectul notitelor mele sau sa postez poze in care sa apara si ea. Zilele trecute am fost informata ca si-a schimbat punctul de vedere si ca pot scrie despre ce vreau eu cu conditia sa o surprind (ceea ce trebuie sa recunosc este o provocare).
 Va spun sincer ca in acel moment am simtit o mare fericire.
 In primul rand, am realizat ca a reusit sa treaca peste niste complexe dar mai ales ca am o gama mult mai variata de intamplari ale vietii cotidiene pe care le pot pune pe "hartie".
 De aceea profit de ocazie (pana nu se razgandeste 😉) si voi descrie o experienta recenta in care fata mea joaca rolul principal si anume prima ei deplasare pentru o perioada mai lunga.
 Aceasta faptura, inca mica in ochii mei, a  fost nevoita sa se descurce, sa se organizeze pentru a fi prezenta la toate evenimentele, dar in acelasi timp a avut ocazia sa experimenteze libertatea de a fi departe de casa, de a fi pe cont propriu.
 Spun prima experienta pentru ca sunt sigura ca acesta este doar inceputul si ar trebui sa ma obisnuiesc, dar sunt destul de marinimoasa cu mine si imi mai acord putin timp de acomodare.
 Acum ma uit la o tanara care isi pregateste singura bagajul si am realizat ca anii au trecut si nu mai este copilul care imi cerea ajutorul in lucruri absolut normale sau mai putin obisnuite (suferinte sentimentale la gradinita sau cum sa stea 5 minute in care sa se concentreze la scoala...).
 Cum am spus si in alte randuri, sunt o mama care incearca, pe cat posibil, sa le ofere copiilor ei “spatiu”.
 Cand spun spatiu, ma refer la mai multe aspecte: fac tot posibilul sa le ofer posibilitatea sa ia propriile decizi si sa suporte consecintele lor, sa exprime ceea ce gandesc (chiar daca o fac inca retinut cu teama sa nu deranjeze), sa isi gaseasca o cale pe care sa o urmeze, sa nu simta presiunea ca “trebuie”, sunt sigura ca acest cuvant il vor descoperi foarte des pe parcursul vietii lor, desi mi-as dori sa nu fie asa.
 Repet, incerc sa fac toate astea, nu spun ca si reusesc in proportie de 100 %, dar aduc mereu imbunatatiri sau cel putin asa imi place sa cred.
 Am facut aceasta mica paranteza pentru a incerca sa explic, de ce atunci cand Alexia mi-a transmis ca pleaca impreuna cu colegii in  tabara, am fost foarte incantata si in acelasi timp am intrat putin in criza de timp.
  Ani au trecut incredibil de repede si au fost poate momente importante pe care nu le-am stocat destul de bine, nu le-am trait suficient si in acelasi timp mi-am dat seama ca nu pot relua nimic, fiecare moment a fost unic.
 M-am uitat in timp ce isi tragea bagajul si am vazut o fata care este “copilul meu”, caruia ii mai pot da sfaturi doar atunci cand mi le cere, care si-a pus intr-o valiza mica ce ii trebuia ei pentru acea perioada de timp, si credeti-ma nu a avut nevoie de multe lucruri, de fapt a avut cel mai mic bagaj dintre toti colegii ei, care este pregatita sa mearga pe drumul ei, sa lupte pentru visele ei si sa isi duca propriile lupte.
 Bineanteles, m-am comportat civilizat, chiar am fost mandra de mine si am incercat sa ii dau cat mai putine sfaturi nesolicitate.
 De fapt singura rugaminte a fost sa imi trimita un mesaj scurt pe zi (poate aici am gresit), prin care sa ma anunte ca este ok.
 Am si specificat ca mesajul nu trebuie sa contina prea multe cuvine. Aceasta scurta notificare am asteptat-o timp de 7 zile si telefonul meu nu a bipait nici macar o data (si credeti-ma ca nu a fost dat pe modul silentios).
 In cea de a 8 a zi mesajul tot nu a aparut dar am primit un apel prin care eram informati la ce ora ajunge si de unde sa o recuperam.
 Am constientizat ca nu mai sunt mama copilului Alexia, acum sunt mama adolescentei, fetei Alexia…ca este o persoana independenta care reuseste sa se descurce prin mijloacele proprii in aproape orice situatie.
 Eu sunt singura care a ramas agatata si timpul a trecut atat de repede incat abia am realizat. In fiecare perioada a vietii ei, eram deja in asteptarea urmatoarei pentru ca mi se parea fantastica.
 Am alergat dupa evenimente si sunt convinsa ca am scapat multe momente. Nu spun ca regret ceva sau ca as fi putut face altceva pentru ca imi place sa cred am trait evenimentele la adevarata lor intensitate.
 Daca tot este primul mesaj pe care il scriu despre ea, vreau sa spun ca sunt o mama mandra de fiica ei, mai ales pentru faptul ca reuseste inca sa se comporte ca si un copil de 5 ani atunci cand vrea sa se joace cu sora sa sau ca o adolescenta atunci cand este inconjurata de colegii ei, ca stie ce isi doreste de la viata si ca reuseste sa gaseasca mijloacele sa isi implineasca visele.
 Intr-adevar cei 13 ani au trecut, dar mai avem o viata plina de momente impreuna si o sa fac tot posibilul sa ma bucur de ele asa cum vin.
 Am citit zilele trecute un articol, despre o doamna care a scris o scrisoare catre sine , cea care va fi peste 30 de ani, in care isi reamintea ce nu i-a facut placere sa auda sau sa vada de la ceilalti pe parcursul vietii ei.
 Cred ca este o idee excelenta sa ii urmez exemplul si sa imi pun si eu un biletel in poseta, ca un reminder "traieste momentul nu alerga dupa evenimente"